Îmi pică uneori în mână câte o carte de care nu mă mai pot despărţi. În clipele acelea uit de mine, îmbrăţişez literele, cuvintele, şi mă azvârl curios şi hămesit în lectură.

Bucuriile astea sunt rare, aşa că atunci când am parte de ele decretez sărbători spirituale.

De curând am avut o astfel de sărbătoare: "Adeb" de Veronica D. Niculescu.

Autoarea tehnoredactează "Sibianul". Nu mi-ar fi trecut prin minte că în timpul liber frumoasa roşcată de la computerul cel mare de la etajul întâi al redacţiei ziarului se dedică scrisului.

Surpriza şi mai mare a fost când am deschis cartea. Am citit la viaţa mea ceva literatură feminină şi puţine scrieri au reuşit să mă convingă. De data asta am rămas înmărmurit. Aveam în faţă nouă proze scurte remarcabile.

Scrise cu vervă, cu idee, cu poveste, pline de poezie, cu umor de cea mai bună calitate, cu personaje ale căror vieţi se află pe muchie de cuţit, cu fine inrospecţii psihologice, prozele dau dovada unei straşnice cunoaşteri a lumii în care trăim, a apăsărilor singurătăţii, a nevoii de iubire şi înţelegere, a violenţei cu care viaţa modernă se aruncă asupra noastră, hămesită, să ne înghită fără a ne da prea multe şanse.

Cartea, învăluită într-o mare sensibilitate, are personajele principale jurnalişti. Poveştile lor tragice au darul de a deschide o fereastră către măcinările lor interioare.

Personajele, singure, singulare sau însingurate, se zbat în furtuni intelectuale sau domestice, încercând să-şi echilibreze existenţele într-o lume cât se poate de dură şi de reală.

Prăpăstiile care se iţesc la fiecare pas între ce sunt ele şi ce vor alţii să fie, între cum gândesc şi cum sunt nevoite să gândească, sunt cercetate cu un microscop sintre cele mai performante.

După fiecare dintre cele nouă scrieri am simţit nevoia să revin asupra lor, amintindu-mi de povestirile lui Thruman Capote sau O.Henry.

Autoarea a reuşit să intre într-o zonă de care cei mai mulţi se feresc: a sincerităţii, a aparentului banal. Ea nu ascunde nimic şi redă cu maiestuozitate şi metaforă dureri, gânduri, simţiri, adevăruri care în general sunt ferecate.

Un farmec nespus este şi acela de a scrie blând şi spectaculos, fără pic de violenţă.

Bag mâna în foc că bătrânul Craioveanu care prin moarte va transmite o telegramă pentru un câine mort sau motanul înfiat, Adeb, sau fotoreporterul cu labradori sau Nicoleta, care încearcă o "terapie" cu doctorul de animale, sau reporterul de fapt divers care vede pui de pasăre morţi striviţi de trotuar sau Adina, tânăra jurnalistă aflată la primul ei reportaj, sau Emil Nazir, ziaristul care e în juriu la "Miss Urâţenia", sau jurnalistul-scriitor care locuieşte într-un "pachet de biscuiţi", vor face carieră în literatură.

Cât despre frumoasa roşcată de la computerul cel mare de la etajul întâi, îi mulţumesc că s-a aventurat în lumea învolburată a literaturii, aducând o fină rază de soare.