Sunt unul dintre cei care n-a prea avut ocazia să călătorească în străinătate. Toate cunoştinţele mele despre occident erau culese din cărţi, filme şi întâmplările apropiaţilor care avuseseră prilejul să colinde pe acolo.

După demisia forţată a lui Ceauşescu foarte mulţi prieteni au lăsat baltă tărâmul strămoşesc şi s-au îndreptat spre alte zări. Parte dintre ei s-au chinuit, parte au nimerit în locuri unde chiar era nevoie de ei.

În 1992 m-am trezit în braţe cu o bursă la Budapesta. Trei săptămâni am participat la nişte cursuri de vară şi în timpul liber am colindat capitala ţării vecine cât am putut de mult şi m-am simţit foarte bine.

Ştiam, de la cei sfătoşi şi atoatecunoscători, că imediat după ce treci graniţa apare un şoc. Şocul Occidentului, spuneau ei. Ei bine, n-am simţit nimic de felul ăsta. Dimpotrivă, m-am simţit despovărat şi liber. Nimeni nu m-a întrebat de sănătate, nimeni nu s-a uitat urât la mine, nimeni nu m-a îmbrâncit, nimeni nu m-a dat deoparte.

De atunci până vara asta n-am mai avut ocazia să călătoresc în străinătate. Aşadar m-am nimerit în Germania şi în Franţa. În total vreo două săptămâni. Nici acum n-am simţit vreun şoc. Dimpotrivă. Aş putea liniştit să locuiesc în oricare dintre cele două.

Diferenţa dintre ţara mea şi ţările lor nu ţine decât de: curăţenie şi bună organizare, de respect şi bunăcuviinţă, amabilitate şi punctualitate, respectarea cuvântului dat şi relaxare, iubirea de cultură şi de cei ce-o îmbrăţişează, toleranţă faţă de religii şi de culoarea pielii, deschidere spre nou şi încredere.

Mă întorceam către Sibiu în minte cu toate cele de mai sus. Dormisem în Austria într-un loc de vis, undeva în munte, lângă un lac şi savuram, pe geamul autocarului, peisajul încântător care se iţea din ceaţă.

Era ora prânzului când autocarul ce transporta 28 de artişti, din viitoarea capitală europeană 2007, s-a oprit în parcarea unui complex de magazine cu produse ceva mai accesibile pentru oameni NON-EU.

Ne-am răspândit prin magazine să facem mici cumpărături pentru cei de-acasă. Am terminat iute mărunţişul din buzunar, aşa că am ajuns printre primii înapoi la autocar. La vreo zece metri erau postaţi doi poliţişti. Până ne-am adunat toţi a mai durat o jumătate de oră bună. Tot timpul ăsta poliţiştii s-au uitat fioroşi la noi şi ne făceau semne să plecăm. Câţiva dintre noi au fost controlaţi prin plase, iar unul percheziţionat ca ultimul borfaş. M-am simţit ca pe vremea adolescenţei când mă oprea miliţia pentru că eram bărbos şi pletos. La plecare ne-au escortat vreo 10 kilometri.

Aveam un nod în gât şi o stare infernală. Toată admiraţia mea pro occidentală s-a dus naibii şi nu doream altceva decât să ajung cât mai iute acasă.