Lacrimă de clopot

Bocitoarele nu sunt tocmite pentru înmormântări, ci merg întotdeauna de bunăvoie, la auzul sunetului clopotului bisericii, semn că cineva a murit. "Cum aud clopotul, cum mă pregătesc să merg la priveghi", declară Raveca Căpăţână. Femeia îşi petrece noaptea lângă cel mort şi îşi "documentează" astfel bocetul de a doua zi. Află cât mai multe despre persoana în cauză, vorbeşte cu rudele şi prietenii acestuia, descoperind locul, timpul şi motivul morţii. Ulterior, toate aceste detalii vor fi cuprinse în "poezia" ce va fi cântată. "Nu-mi pregătesc niciodată cuvintele de acasă, ele îmi vin pe moment, cum stau la înmormântare, dar trebuie să ştiu despre ce vorbesc", afirmă Raveca.

După îngropăciune, femeia îşi notează toate cele spuse, pe caieţele. "Ţin minte tot ce am rostit, chiar şi după mulţi ani", mărturiseşte ea.

Regulile bocitului

Există cântece diferite pentru fiecare: în funcţie de dorinţa rudelor, şi poeziile se pot compune în mod diferit. "Zic altfel pentru fiu, fiică, mamă, tată, soră sau frate", declară Raveca. Bătrâna foloseşte apelativele "dragul meu, iubitul meu", dar şi imperativul "vai", uzuale şi în vaietele bocitoarelor din alte zone ale ţării. Toate poeziile au formă de naraţiune, povestire a întâmplării ce a cauzat moartea; încep spre exemplu cu "vai moarte, vai dragă/dragul meu" şi se termină cu o concluzie, resemnare în faţa morţii - "Că aşa a vrut Dumnezeu/ să fie sfârşitul tău".

Raveca s-a născut poet

Odinioară, versurile veneau pentru Raveca Capăţână unul după altul. Chiar şi în scrisorile trimise celor dragi, femeia se exprima în rime. A moştenit dragostea pentru versuri de la tatăl său, Ioan Hânzu, şi el poet popular. Astăzi, poeziile ei zac într-un dulap, printre haine. Scrisorile pentru fiii săi le scrie cu greu. Mai merge la înmormântări, la rudele sale apropiate, iar de tăcut, nu tace niciodată. "Când văd că nimeni nu plânge, mi se pune un nod în gât şi mi se face rău. Trebuie să vorbesc", declară ea. A îmbătrânit, dar e vioaie, se mişcă uşor, prin casa ei mare, în care locuieşte singură. Îşi aminteşte din când în când de moarte şi-i pomeneşte cu drag pe părinţii şi fraţii ei, toţi morţi. Şi aşteaptă răbdătoare dăngănitul clopotului: "Aşa e viaţa - fiecare om are câte un dar ş-un amar".

Ştefan Droc,1986

Vai, Ştefane, dragul meu/Dar cum te-am găsit de rău
Spune-mi drag-adevărat/Ce cu tine s-a-ntâmplat
Că-ntr-una am întrebat/Dar nimic nu am aflat
Spune-mi dragă-adevărat/Ca să spun la tine-n sat
Să le spun că ai plecat/Pe un drum întunecat
Pe o cale neumblată/Şi nu mai vii niciodată
Tu zaci sub pământul greu/Soţia chinuie rău
Tu-n ţărână la răcoare/Soţia în închisoare
În curte singurătate/Şi-n casă pustietate.

Bocetul la români

"Ritualul înmormântării la români este unul dintre cele mai bogate şi mai interesante prin credinţele şi practicile ce îl însoţesc. Multe dintre aceste credinţe şi practici au o origine străveche, fiind păstrate în puterea tradiţiei - până în zilele noastre", afirmă Gheorghe Pavelescu, în lucrarea sa "Ethnos, Studii de etnografie şi folclor". Bocetul este unul dintre acestea, bocitoarea fiind considerată în cele mai multe cazuri "vocea" celui mort, care îşi ia adio de la lume.