În drum spre Voineasa s-a întâmplat să trec pe Valea Oltului, taman prin dreptul porţiunii unde muntele a făcut probleme de curând traficului rutier. Câineni. Făcându-mi cu greu loc printre macarale, buldozere şi alte maşinării, m-am odihnit preţ de-o cafea la bufetul care a devenit celebru pentru că preşedintele ţării s-a încumetat să bea acolo o ceaşcă de ceai. Am văzut chiar şi cana din care s-a băut ceaiul respectiv. Păcat că s-au şters amprentele.

Locul era destul de populat şi toată lumea vorbea despre faptele de vitejie ale celor ce-au trudit câteva zile la desprins stâncăraie.

Am plecat iar la drum şi m-am uitat în sus să văd cât de deştepţi şi harnici au fost cei care au muncit pe-acolo. N-am fost impresionat, pentru că mare lucru nici nu era de văzut, dar mi-am pus întrebarea de ce s-or fi agitat atâta timp.

În fine, după vreo 40 de km am ajuns în zona munţilor Lotrului şi Căpăţânii, străjeri ai pustiei staţiuni Voineasa. Regiunea, care acum e plină ochi de baraje, hidrocentrale şi gatere, se pare că pe vremuri a fost intens populată cu hoţi celebri care au dat nume multor ape, râpe, vârfuri, stânci, peşteri ori comunităţi.

Un om care a copilărit pe-acolo într-o anume perioadă de construirie a barajelor mi-a istorisit o legendă despre cum că nişte lotri au ascuns o comoară mare în Peştera-de-lapte şi au pus de pază la intrare un Şarpe-de-aur.

Se zice că toţi cei care se ocupă cu mineritul pe lumea asta de fapt caută comoara cu pricina. Ei sapă, doar doar reuşesc să dea de gaura în care zace minunea aia de bogăţie.

Numai cei care au găsit peştera ştiu unde se află ea, doar că morţi fiind, din cauza muşcăturilor Şarpelui-de-aur, se află în incapacitate de a transmite informaţii. Până acum numai cei care nu s-au mai întors respirând din subteran au găsit peştera şi comoara. Toţi ceilalţi o caută în continuare, ca împinşi de la spate de un blestem, ca drogaţi de mirajul comorii, ca fluieraţi a chemare de Şarpe.

După povestea asta am adunat, în minte, toţi minerii care ar fi de disponibilizat şi m-am socotit eu că dacă tot nu se pot lăsa de făcut găuri, ar fi mai bine să fie îndrumaţi să perforeze munţi. Adică să facă tuneluri, că munţi care abia aşteaptă să fie străpunşi sunt, slavă Domnului, destui. Şi mă gândesc că poate găsesc, cu un drum, şi comoara aia.