Am o ţăcăneală: colecţionez cartele telefonice.

Sunt cartelofon. Nu căutaţi cuvântul în DEX pentru că nu există. L-am inventat personal, din necesitate.

Nu prea vorbesc despre colecţia mea pentru că, aproape de fiecare dată când o fac, apare un zâmbet de compasiune în colţul gurii celor care au ocazia să mă audă confesându-mă.

Printre cele câteva sute de exemplare am chiar şi prima cartelă telefonică românească, de care sunt foarte mândru. Peste câteva sute de ani va fi un fel de "cap de zimbru", cum au filateliştii.

Ce-i drept nu toată lumea a zâmbit când a aflat ce colecţionez eu. Au fost câţiva care au recunoscut că şi ei sunt cartelofoni şi chiar am făcut câteva schimburi.

Una dintre probleme este aceea a împrospătării colecţiei. Ştiu cartelofoni care cumpără tot ce prind pe piaţă şi colecţiile lor sunt burduşite cu exemplare nedesigilate. Ăştia sunt cei cu bani. Eu mă aflu în tabăra mai puţin dotată financiar, care posedă numai cartele goale, unele culese chiar de pe jos. Adevărul e că nu cumpăr cartele pentru că mă enervează Romtelecomul. Şi fix-ul mi l-am desfiinţat, pentru că mă taxau infernal de mult pentru un căcăţiş de serviciu.

În fine, modalitatea prin care fac eu rost de cartele este următoarea: mergând pe stradă îmi aranjez traseul în aşa fel încât să am în cale cât mai multe cabine telefonice. Pot să treacă săptămâni întregi şi să nu găsesc nici o cartelă abandonată, dar în zilele bune se poate întâmpla să ajung acasă cu 4-5 exemplare. Stilul nu e rău dar ia mult timp şi are două tipuri de inamici. Inamicii numărul sunt cei care rup cartelele goale şi pe care îi urăsc efectiv, iar inamicii numărul doi sunt copiii. Cei din urmă vin în fugă, se avântă în cabinele care trosnesc, înhaţă cartelele existente şi dispar. N-ai ce să le faci.

Zilele trecute am ochit o cartelă în stare perfectă. Am fentat un copil, am intrat în cabina telefonică şi am ieşit victorios, cu prada în mână. Când să-mi savurez fina victorie am dat nas în nas cu cu un domn profesor de la jurnalistică. Era clar că îmi observase acţiunea, se citea pe faţa lui. Am roşit instantaneu şi m-am cam fâstâcit. Mi-a strâns mâna şi mi-a şoptit la ureche : "O pasiune îţi dezvoltă un resort intim al sufletului."

L-am urmărit cu privirea şi spre surprinderea mea l-am văzut intrând într-una dintre cabinele telefonice şi înşfăcând o cartelă abandonată. Era cartelofon de-al meu! Deci suntem mai mulţi!