De mic copil mi-am dorit o bicicletă. Mersul pe bicicletă mi se părea cea mai mare bucurie pe care aş fi putut-o avea.

Am suferit uitându-mă la copiii care pedalau vijelios prin cartier speriind babetele şi făcându-i pe şoferi să scoată pe gură înjurături care mai de care mai inedite.

Prin clasa a 5-a, când nu mai speram, tata mi-a d-ruit o bicicletă. Din momentul acela viaţa mea s-a schimbat. am devenit cel mai înfocat fan al bicicletei, al coborârilor spectaculoase pe scări, al mersului numai pe roata din spate, al salturilor peste borduri. Dacă aş fi putut nu m-aş fi despărţit nici în somn de minunatul mijloc de locomoţie.

De atunci au trecut vreo treizeci de ani. În perioada asta am schimbat opt biciclete. Le-am schmbat nu pentru că nu mă mai slujeau bine, dimpotrivă, toate se aflau în perioadele lor de glorie. Am fost forţat să le înlocuiesc din cauza răpitorilor. Am suferit mult, însă le port şi acum câte o amintire frumoasă.

Fac această destăinuire dintr-un simplu motiv: într-una dintre nopţile trecute mi-a fost răpită cea de-a opta bicicletă. Nu era una dintre cele mai performante, dar îmi era o bună, folositoare şi loială prietenă. Străbăteam împreună oraşul în lung şi-n lat, în timp util, indiferent de anotimp, şi ne înţelegeam foarte bine. eram nedespărţiţi şi suportam cu stoicism gropile mărinimoase ale burgului, ea direct pe caldarâm, eu călare pe şa.

O duceam la doctor cam o dată la două luni, să-i înlocuiască spiţele bolnave şi să-i centreze roţile, să-i schimbe camerele suferinde, s-o ungă. De praf şi noroi o curăţam cu dragostea şi ataşamentul pe care numai un călăreţ încercat îl poate avea faţă de calul pe care îl ţesală.

Aşa scriam eu, trist şi cu gândul când la bicicleta dispărută cine ştie unde, când la efortul financiar pe care urma să-l fac pentru înlocuirea răpitei. Nenorocul meu la biciclete mi se părea infinit şi de nebiruit. Nu cunosc pe nimeni care să fi suferit din cauza asta mai mult decât mine.

Semi-distrus, mă lamentam şi oftam amar, când soneria de la intrare a prins a zbârnâi. Fără chef am deschis uşa, fără să mă uit pe vizor, şi spre uimirea mea măam pomenit faţă în faţă cu doi ofiţeri de poliţie. S-au prezentat elegant, mi-au spus că bicicleta a fost găsită, că e în stare de funcţionare şi dacă doresc pot să ies în faţa blocului să-i cunosc pe răpitori. Nu-mi venea să cred.

Nu are importanţă cum arătau hoţii, nici ce mi-au mai spus ofiţerii, nici ce-am spus eu, important e că îmi recuperasem bicicleta. N-aş fi crezut că Poliţia Română mă va face vreodată fericit. Uite, că s-a întâmplat şi pentru asta mulţumesc frumos.