Ca să mai drămuiesc din timpul liber, şi aşa puţin, mi-am impus să mă uit cât mai rar la televizor. Totuşi din când în când mă mai fură câte un film, o ştire sau vreun talk-show. Deseori îmi dau seama târziu că e o mare pierdere de vreme, dar de obicei asta se întâmplă după ce fapta e comisă şi nu se mai poate interveni cu absolut nimic.

Totuşi există două emisiuni pe care le urmăresc cu plăcere şi fără remuşcări ulterioare. Una este "Garantat 100%", cu Cătălin Ştefănescu, care are invitaţi dintre cei mai surprinzători, unde construieşte dialoguri de foarte mare bun simţ, emisiune care se îndreaptă mai mult înspre partea culturală a vieţii şi descoperă cu fineţe persoane şi personalităţi remarcabile. Cea de-a doua e "Naşul", cu Radu Moraru, care reuşeşte să intre de foarte multe ori în culisele deloc comode ale politicii şi afacerilor, uzând de umor şi solidă informaţie.

Dar nu despre cele două emisiuni amintitie intenţionez să vorbesc aici, pentru că ele sunt cunoscute şi apreciate nu numai de mine, ci despre un eveniment petrecut acum vreo săptămână, legat de cea de-a doua emisiune: "Premiile Naşu'".

Ei bine, când am deschis televizorul tocmai începea show-ul. În mintea mea urma să se petreacă ceva ieşit din comun, unde aveam să râd de să mă prăpădesc. Ei, aş! Nici pomeneală de aşa ceva. În loc să obţin trei zile de dureri de fălci, cum mă aşteptam, din pricina râsului, m-am pomenit în mijlocul unei imense dureri de cap, pe fond nervos.

A început binişor: Radu Moraru a apărut pe scenă şi a rostit trei cuvinte de bun venit. Sec şi elegant. Eu mustăceam gândindu-mă cât de bună era ideea asta care creea suspans, ca un fel de cireaşă intelectuală pe un tort de bancuri englezeşti. După cele trei vorbe rostite a fost invitat în scenă Arşinel care a spus o bucată dintr-un scheci de acum o sută de ani, la care n-a obţinut nici un zâmbet măcar de la cei aflaţi în sală, după care s-a apucat de cântat două din cântecele lui de succes, tot de acum o sută de ani. Partea proastă a momentului este că făcea play-back. Dar nu asta-i cea mai mare bubă. Făcea prost şi vizibil. Nu reuşea nicidecum să se sincronizeze cu ce avea el înregistrat pe bandă. În timpul acesta sala forfotea, viermuia, discuta, fără să bage de seamă la ce era pe scenă.

După asta au început să curgă premiile cu nemiluita. Într-o atmosferă de înmormântare au fost împărţite premii la cine vrei şi la cine nu vrei. Printre premianţi s-a aflat şi celebrul cuplul Ţiriac - Năstase. Fără să fie vorba strict de tenis aici, pentru că Năstase nu era tenismanul, ci biciclistul de pe coridoarele parlamentului, care are şi acasă o bicicletă, fără roţi, numai că aceea e, citez:"mecanică".

Pe parcusul întâmplării unii au făcut play-back-uri demne de Cântarea României şi alţii au primit premii. Printre premianţi s-au aflat şi o mână de bancheri fără de care: "... astăzi am fi fost mult mai săraci.", a grăit Naşu'.

... şi-am încălecat pe-o şa.