Fiinţa umană are una dintre cele mai interesante însuşiri: capacitatea de plutire în ireal. Lipsa acestei capacităţi ar face ca viaţa să fie şi să arate altfel, mai searbădă. Deseori am convingerea că iluziile sunt un dar ceresc şi că numai datorită acestor munţi de iluzii pe care omenirea şi le-a făcut a reuşit să supravieţuiască şi să progreseze.

Sărmana noastră viaţă n-ar mai avea nici o noimă dacă am fi cu toţii plaţi în gândire şi faptă. Am fi nişte amărâte de animăluţe plutind în derivă pe valurile oceanului universal.

Un om care nu ştie să viseze, care nu-şi face iluzii, acela nu este om întreg, ci unul bolnav, care trece prin viaţă fără să înţeleagă nimic din ea.

Este celebru exemplul Don Quijote. A fost luat în derâdere de mulţi, însă a rămas purtător al stindardului iliziei, unul dintre cei care au înţeles că fără practica visării, golul din suflet ar deveni o gaură neagră. Ciudăţenia personajului vine tocmai din simplitatea abordării iliziei.

Cavalerismul a fost şi este o formă de manifestare a iliziei, dar câţi dintre cei investiţi cavaleri au reuşit să-şi onoreze titlul? Numai cei capabili să răzbată din gloată şi să purceadă la luptă pentru nişte idealuri. Fără aceste idealuri nimic nu ar mai fi avut sens. De fapt e foarte simplu: îţi construieşti iluzia şi o urmezi pas cu pas, trecând peste toate obstacolele ce-ţi vor ieşi în cale.

Lumea e împânzită de mituri, legende, poveşti. Ele n-au fost uitate în timp şi oamenii ţin la ele. Dacă ne uităm cu atenţie vom observa că ele sunt populate cu visători care au încredere în visele lor. Aceşti eroi n-au fost tot timpul eroi. Au devenit eroi numai pentru că n-au abdicat de la ce şi-au propus, indiferent de barierele ce li s-au pus. Ei sunt iubiţi numai pentru forţa lor de a merge până la final, către izbândă. Nici nu mai are importanţă ce li s-a întâmplat după ce au reuşit, deşi mi-e foarte clar că cei care nu au murit pe altarul iliziilor lor au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. De câte ori omenirea are dezilizii se întoarce la eroii din vechime, ca la un izvor cu apă vie. Astfel se împrospătează necesarul de iluzii şi se poate merge mai departe. Lumea e o junglă pe care nimeni nu o poate străbate fără provizii serioase de iluzii şi vise. Când păienjenişul de ilizii se prăbuşeşte, se instalează dezamăgirea. Aceasta e, probabil, cel mai greu moment prin care trece un om. Dezamăgirea poate duce la o închidere în sine cu repercursiuni grave, din care unii nu-şi revin niciodată.

Din fericire unii au forţa de a o lua de la capăt. Cu forţe şi iluzii proaspete, pleacă pe un drum nou. Parte dintre cei ce izbândesc vor avea parte de bucurii dintre cele mai mari şi deziluziile anterioare nu vor însemna nimic altceva decât amintiri. Nimic altceva.

Iluziile ne ţin în viaţă. Un munte de iluzii, din care alegem după bunul plac şi-apoi ne lăsăm pradă visării.