A păzit pădurile judeţului timp de aproape 27 de ani. Cel mai "fidel" prieten i-a fost un mistreţ, pe care l-a botezat Stalin şi pe care l-a urmărit ani în şir.

A trăit o viaţă întreagă în mijlocul pădurii, atent la fiecare zgomot, ascultând "creşterea" arborilor. Bătrâneţea i-ar fi adus liniştea cuvenită, dacă Ioan Covaciu s-ar fi putut ţine departe de gardul care împrejmuieşte astăzi pădurea Guşteriţa. Locuieşte la distanţă de un kilometru de Hula Mare, pe strada Viilor, dar nu trece o zi fără ca pădurarul să nu meargă la marginea plantaţiei de arbori, să măsoare totul din priviri şi să se asigure că fiecare lucru e la locul său. "Am văzut copaci născându-se din nimic, din teren argilos. E locul meu de suflet şi-l voi păzi până la moarte", declară primul şi singurul pădurar de până acum al pădurii Guşteriţa.

Gropi umplute

Înainte de anii '80, pe locul unde se înalţă astăzi pădurea Guşteriţa, nu erau decât gropi şi teren alunecos. "Erau găuri de 4-5 metri, ţi-era şi frică să calci", îşi aminteşte Ioan Covaciu. Atunci a fost începută împădurirea zonei, condusă de reprezentanţii Ocolului Silvic Sibiu. În acelaşi timp a fost ales şi pădurarul, care şi-a menţinut funcţia timp de 27 de ani. "Am lucrat înainte pe post de mecanic, dar între timp mi-am descoperit dragostea pentru pădure. Fără ea, nu poţi practica silvicultura", spune Ioan.

Pasiunea pădurarului pentru meseria sa i-a angrenat pe toţi membrii familiei în plantarea, numărarea şi îngrijirea puieţilor. "Soţia ţinea evidenţa copacilor din depozit, iar copiii mă ajutau cu numărătoarea. Nepotul meu mi-a moştenit pasiunea pentru vânătoare", afirmă bătrânul.

O sută de hectare de pădure au fost plantate atunci - 50.000 de puieţi din 15 specii de arbori.

Ciobanii şi ţiganii

Era de datoria pădurarului să aibă grijă cum se plantează pomii şi să le asigure muncitorilor hrana. Ioan Covaciu descoperea de multe ori că banii alocaţi nu îi ajung şi atunci deschidea uşa hambarului. "Saci întregi de făină, mălai, târne de ceapă şi bucăţi de slănină - le dădeam de la mine ţiganilor. Lucrarea trebuia făcută, cu orice preţ", îşi aminteşte Covaciu, cu patos.

Pentru că pădurea care tocmai se năştea luase locul unui teren de păşunat, pădurarul avea de furcă şi cu ciobanii care nu voiau să-l părăsească şi care intrau cu oile peste puieţi. "Animalele distrugeau totul, mâncau mugurii copacilor, iar eu stăteam să îi pândesc, să îi prind pe ciobani", spune silvicultorul.

Războiul a fost dus şi mai departe şi a înregistrat chiar şi victime. După ce au fost denunţaţi în repetate rânduri, oierii s-au răzbunat pe pădurar - otrăvindu-i acestuia animalele. "Le promisesem că îi voi prinde - ştiam cine sunt - stăteam zile în şir în post şi le veneam de hac. Îi raportam, iar ei îmi otrăveau animalele", îşi aminteşte Covaciu.

Stalin e şchiop

De un an, Ioan Covaciu a ieşit la pensie. Îşi promisese la început că se va ocupa mai mult de gospodărie, dar se trezeşte, vrând-nevrând, în mijlocul pădurii, căutând de fiecare dată să observe cu cât au crescut arborii de la o zi la alta. În peregrinările sale, s-a întâlnit, nu demult, cu Stalin, mistreţul pe care îl vâna acum 10 ani prin pădurea Guşteriţa. "Am încercat toată viaţa să îl prind, dar nu am reuşit. Era foarte deştept, ştia cum să se ferească. Acum am observat că e lovit la un picior, merge şchiopătând. Cu toţii îmbătrânim...", cugetă melancolic bătrânul pădurar.

Învăţăturile bătrâneşti

Cel mai vechi cod silvic românesc, "Orândueala de pădure pentru Bucovina", datează din anul 1786 şi a fost semnat de Împăratul Iosif al II-lea. Regulile împotriva tăiatului pădurilor erau, pe atunci, foarte stricte:

"Pontu 1. În ce chip trebuie după rânduială să să ţie pădurile în bună rânduială, să să hăznuiască şi să să tae.
Nice odată nu trebuie pădurile a fi călcate, sau după plăcearea cuiva a să tăia, mai nainte şi până ce starea lor nu va fi cumpănită prin ispitiţi şi cu ştiinţă pădurari, fiind că întru aciasta şi numai stă ţinerea şi buna stare a pădurilor".