de Andreea RAU

"Eram în pădure. Dintr-o dată, îmi iese în faţă o ursoaică cu doi pui. M-am ascuns, imediat, după un stejar gros. Eram în mare pericol, mai ales că, ursoaica era cu puii după ea. S-a oprit, s-a ridicat în două picioare şi a pufăit. Le-a dat semn puilor că e pericol. Cei doi puişori s-au urcat repede în copac. După puţin timp, şi-a chemat puii înapoi şi au plecat. Norocul meu a fost că nu m-a simţit ursoaica". Este povestea unui vânător care a dat nas în nas cu o ursoaică. Pe vânătorii cu experienţă, astfel de întâmplări, nu îi mai sperie de mult. SIBIANUL a vrut să trăiască experienţa unei vânători organizate. Ocazia s-a ivit odată cu ultima vânătoare de mistreţi din această iarnă.

Locul de întâlnire cu Grupa

De cum s-a crăpat de ziuă, ne-am echipat, ne-am făcut bagajul şi am plecat. Eu şi fotoreporterul. Însoţitorul nostru, şeful AJVPS Sibiu, Pompil Varga, vânător pasionat şi pregătit ca la carte, îmbrăcat în haine kaki şi cizme de cauciuc, ne aştepta. "Haideţi, nu trebuie să întârziem", ne grăbeşte el. Aveam ceva de mers până la fondul de vânătoare din nordul judeţului, în zona Agnitei.  Soarele răserea timid dar ne-a dat speranţe că vremea va fi de partea noastră. Aveam ceva emoţii însă curiozitatea era mult mai mare.
În Agnita, la locul întâlnirii cu grupa de vânători, vreo 40 de bărbaţi, îmbrăcaţi aproape identic - ca nişte şcolari în uniformă - ne aşteptau deja. De umăr, le atârnau, soldăţeşte, puştile. Câţiva dintre ei, ţineau în lesă, la picior, câinii, indispensabili la o vânătoare serioasă. Dovadă că nu e de glumă la vânătoare, organizatorul partidei, şeful AJVPS Sibiu, Pompil Varga, ne întinde o foaie şi ne spune să semnăm.
Făceam parte, oficial, din grupa de vânători. Abia dacă am reuşit să cuprind cu privirea tot grupul că, Varga ne şi trimite la maşini. Mai aveam de mers cam 30 de km până la locul faptei. Toată lumea s-a "îmbarcat", iar şirul de 15 maşini s-a pus în mişcare sub privirile curioase ale agniţenilor.

Poligonul de la Cincu

Ne-am aventurat pe coclauri, cu nişte drumuri de ţară şerpuite, pe care nu am crezut vreodată că o maşină poate ajunge. Fondul de vânătoare cuprinde şi terenul Unităţii Militare de la Cincu. Aici maşinile s-au oprit una câte una. Toată lumea a coborât.
 Se aude vocea organizatorulului, care ne strigă pe toţi: "Toată lumea să vină aici. Urmează instrucţiunile". La fiecare partidă de vânătoare, organizatorul trebuie să amintească regulile. Chiar şi pentru vânătorii cu experienţă. Vânătoarea la goană - căci la o astfel de vânătoare eram martori - se face foarte organizat. Fiecare vânător are locul său bine stabilit în care aşteaptă să vină vânatul - loc ce se numeşte ştand. Ştandurile pentru goană, un soi de coşuri din lemne, căţărate pe stâlpi de lemn (pentru ca vânatul să nu simtă mirosul vânătorului), sunt aşezate în linie în "drumul" sălbăticiunilor. Distanţa dintre ştanduri este între100 şi 200 de metri.
Goana cade în sarcina aşa-numiţilor gonaci, care o rup la fugă la deal, făcând zgomot, pentru a mâna vânatul în bătaia puştii. Vânătorul nu are voie să tragă în lateral, decât la un unghi mai mare de 45 de grade. În caz de rateuri, nu se deschide arma imediat, ci se va ţine cel puţin un minut cu ţeava îndreptată în sus. La vânătorile la care se foloseşte arma cu alice,  vânătorul nu va trage în faţă când gonacii au ajuns la 200 de metri de linia ştandurilor. Gonacii, când se apropie de linia vânătorilor, trebuie să facă mult zgomot pentru ca vânătorii să-şi dea seama de prezenţa lor. Acestea sunt doar câteva din regulile amintite de Pompil Varga.

Trecem la fapte lângă "Mămăruţă"

Instrucţiunile fiind comunicate, fiecare îşi ia rolul în primire. Vânătorii îşi pun pe umăr puştile. Gonacii îmbracă vestele viu-colorate, pentru a fi vizibili de la mare distanţă, şi îşi potolesc câinii, care nu mai au stare, aşteptând, cu nerăbdare, să pună pe fugă vreun mistreţ. Nu mai avem răbdare nici noi şi plecăm să ne luăm în primire ştandul. Soarele şi-a făcut demult apariţia şi a transformat peticele de zăpadă în bălţi de noroi.
"Ştandul nostru e aşezat între doi mărăcini, lângă a doua mămăruţă", ne spune Varga. Mămăruţa (foto) este un deluşor, pe care cei de-ai locului l-au numit aşa acum mult timp în urmă, şi foloseşte ca punct de reper. Ne aşezăm cuminţi şi nu scoatem o vorbă. Auziserăm de la ceilalţi vânători că trebuie să fie linişte, să nu se audă nici un zgomot, pentru a nu speria vânatul. Până la urmă, Varga rupe tăcerea şi ne spune că putem vorbi, totuşi, însă în şoaptă.

URMĂRIŢI IMAGINI DE LA INSTRUCTAJUL VÂNĂTORILOR

MIstreţi şi răpitori

Varga profită de câteva clipe de linişte şi ne familiarizează în amănunt cu locul şi felul în care sunt aşezaţi toţi cei 40 de vânători. "Locul în care suntem acum se numeşte Pâraiele-Movile. Este terenul Unităţii Militare Cincu şi nu se poate intra aici decât cu acordul lor. Se acoperă, acum, aproximativ 2000 ha. Vânătorii sunt aşezaţi în formă de potcoavă, la deal, iar, la vale, la câţiva kilometri vin şi închid potcoava, gonacii. La vânătoarea la goană, rezultatul depinde mult de gonaci. În goană merg doar cei care cunosc foarte bine terenul. Încercăm să vânăm mistreţi şi răpitori: vulpe, lup, pisică sălbatică", spune, în şoaptă, Varga. 

"Hău, hău, hău"

Explicaţiile sunt întrerupte brusc de nişte strigăte: "Hău! Hău! Hău!". Nu-mi dau seama despre ce e vorba, dar lămurirea vine imediat. "Sunt gonacii. Ei trebuie să facă zgomot, în timp ce înaintează spre noi. Aşa aduc animalele spre noi. Sunt împărţiţi în grupe de câte doi-trei şi strigă, oarecum pe rând, începând de la prima, până la ultima grupă", ne lămureşte, Pompil Varga. La unison, gonacii şi câinii, fiecare pe limba lui, rup liniştea locului.

"După lătrat, ştiu ce pradă e"

După ceva timp, câinii preiau controlul şi acoperă glasurile gonacilor, cu lătratul lor. "Acum latră la capră", spune Varga. Curiozitatea nu mă lasă să nu-l întreb de unde ştie. Doar sunt câţiva kilometri până la locul unde sunt gonacii. Nu are cum să vadă până acolo. "Un vânător profesionist îşi dă seama după lătrat cam ce pradă poate avea. Dacă latră îndelung, e vorba de capră. Dacă latră cu intermitenţe, şi mai cu respect, este vorba de mistreţ", spune vânătorul.

Cade vânatul

Din nou, ne întrerupe un zgomot. Erau câinii care lătrau respectuos şi cu intermitenţe. "E o pradă mare: urs sau mistreţ", spune Varga. Scoate telefonul şi le transmite celorlalţi gonaci să rămână pe loc că se latră la mistreţ. Dintr-o dată, se aude răpăitul unei puşti şi un ecou străfulgeră întreaga pădure. Câinii latră şi mai puternic. Un strigăt, ca de bucium, intervine peste lătrat. "A căzut vânatul! Este zgomotul făcut de un vânător care suflă în puşcă. Este semnalul de final a goanei. Haideţi să mergem", ne îndeamnă vânătorul.

Gonacul a răpus mistreţul

Ne întoarcem agale la locul în care am "abandonat" maşinile, în urmă cu două-trei ore. Unul câte unul, vânătorii se strâng în lot complet. Apar şi gonacii şi aşa aflăm şi noi ce s-a întâmplat. "Încercam să gonim un mistreţ către vânători. Vântul bătea din spatele vânătorilor spre pădure. Animalul a luat mirosul omului şi a făcut stânga-mprejur. Am văzut că mistreţul avea o rană de la o vânătoare anterioară şi trebuia împuşcat. Mi-am aşezat puşca şi am tras, altfel ar fi scăpat şi ar fi suferit din cauza rănii", povesteşte gonacul care a răpus mistreţul.

Mistreţul colţat

Vânatul se recoltează la sfârşitul partidei de vânătoare. Câţiva vânători au primit sarcina să plece după vânat. Îi însoţim, curioşi să vedem "bestia".  Pe un teren accidentat, printre mărăcini şi copaci am zărit un mistreţ colţat, de vreo 45 de kg, pus la pământ. Era mai degrabă un pui, departe de mistreţul fioros pe care ni-l imaginam. Era însă prada noastră. Doi dintre vânători îi prind botul cu o sfoară groasă, ca să-l poată trage după ei. Pe flancuri, doi câini - mândri de parcă ei ar fi răpus animalul - îi însoţesc. Ajugem, într-un final, la grupă. Curioşi să vadă marele "trofeu",  se adună toţi în jurul animalului. "Se putea şi mai bine", spune unul mai nemulţumit.
Ne urcăm în maşini şi lăsăm în urmă dealurile, pădurea cu sălbăticiuni şi liniştea locului.

PROCURORUL POIANĂ - VÂNĂTOR CU STATE VECHI

Patima vânătorii este greu de înţeles pentru unii. Cert este că odată ce te-a prins "microbul", nu mai renunţi. Printre cei 40 de vânători prezenţi în Poligonul Cincu l-am întâlnit şi pe fostul prim procuror de la Sibiu, Ion Poiană care este din 1980, vânător. Avea doar 25 de ani, când şi-a căpătat statutul de vânător. Acum, are la activ peste 1000 de partide. Pasiunea a moştenit-o de la tatăl lui, vânător înrăit şi el. "Sunt a treia generaţie de vânători. Bunicul meu a fost şi el vânător şi tatăl meu, de asemenea. Şi tradiţia continuă prin fiul meu", ne spune mândru, procurorul Ion Poiană.
În cei 27 de ani de vânătoare, Poiană a avut parte şi de întâmplări neobişnuite. "Eram la vânătoare cu nişte prieteni străini. Eram pe un câmp şi ne-am întâlnit cu un mistreţ. Unul dintre prieteni a avut ghinionul ca mistreţul să îl atace. I-a înfipt colţul în picior. I-a provocat o rană urâtă. Noroc că am avut printre noi un alt prieten care era medic. Pentru că nu avea trusă medicală a improvizat. I-a curăţat rana cu ţuică, a luat o sfoară şi cu un ac şi i-a cusut rana. În tot acest timp, prietenul meu dădea pe gât duşcă după duşcă. Era anestezicul nostru", povesteşte, râzând, Ion Poiană.

"Condamnat" de fiică

Fiica lui l-a condamnat mult timp pentru pasiunea pe care o are. "Ea îmi spunea mereu că sunt un ucigaş de animale. Într-o zi, pe când avea 10 ani, am luat-o la vânătoare să îi scot din cap acest mit. A apărut în calea noastră o capră. N-am tras. Fata m-a întrebat: <<Nu tragi?>>. I-am spus că nu. Că eu nu trag decât în exemplarele cu defecte, care dăunează speciei. Şi i-am scos din cap ideea cu vânătorul ucigaş", povesteşte Poiană. Fiul său a devenit atunci invidios şi l-a rugat pe tatăl  să îl ia şi pe el la vânătoare. Avea trei ani când a fost la prima vânătoare, şi de atunci este nedespărţit de tatăl lui.

Vânător la 13 ani

Doru Poiană are acum 13 ani şi abia aşteaptă să împlinească 18 ca să devină vânător cu acte-n regulă.   Spune că nu i-a fost niciodată teamă, nici atunci când s-a trezit faţă în faţă cu ursul. "Eram odată cu tata şi câinii lătrau insistent lângă tufă. N-a durat mult şi ne-a ieşit un urs în faţă. Am făcut doi paşi în spate şi am stat liniştiţi. Ursul a trecut pe lângă noi şi a plecat", povesteşte cu emoţie băiatul.

Arme şi muniţii

Domeniul articolelor pentru vânătoare este foarte vast, dar cel mai important accesoriu al vânătorului este arma. În funcţie de vânatul pe care vrea să îl recolteze, vânătorul trebuie să îşi aleagă un anumit tip de armă şi de muniţie. Cea mai uzuală este arma lisă, în care se pot folosi două tipuri de proiectile: proiectilul unic Breneke sau proiectilul cu alice (folosit la potârniche, iepure, fazan, vulpe). Al doilea tip de armă este cea cu glonţ sau carabina. Este recomandată pentru vânatul mare. Cel de-al treilea tip este arma mixtă, dotată cu o ţeavă de glonţ şi cu o ţeavă pentru alice. Preţul mediu al armelor variază între 1300 şi 2500 de euro. Pentru un vânător mai pretenţios care îşi doreşte o armă făcută la comandă, artizanal, din lemn rar, cu gravaj şi foiţă de aur, preţul poate ajunge şi la 60.000 de euro. 

 

---

Peste 1000 de vânători în judeţ

În România există trei gestionari ai fondului de vânătoare (teren de vânătoare). Cea mai mare parte a fondurilor de vânătoare sunt gestionate de asociaţiile judeţene, reprezentând un procent de 75%.  În prezent, Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din Sibiu (AJVPS) gestionează 23 de fonduri de vânătoare şi are alte două sucursale la Mediaş şi Agnita.
Un fond de vânătoare trebuie să aibă o suprafaţă de minim 5000 de hectare, la câmpie, 7000 de ha la câmp şi 10.000 de ha la munte. Din cele 23 de terenuri gestionate de AGVPS, 18 sunt la deal şi cinci la munte.
Asociaţia din Sibiu numără 1050 de vânători care au de achitat o cotizaţie de 10 milioane de lei fiecare, eşalonată pe primele cinci luni ale anului. Cei care vor să dobândească statutul de vânător, trebuie să susţină un examen, ce se dă o singură dată pe an.

---

Trofee de mii de euro

În primăvara fiecărui an, Asociaţia Vânătorilor face un recensământ vânatului existent pe cele 23 de fonduri de vânătoare pe care le gestionează. În fucţie de acesta se stabilesc cotele de recoltă, adică numărul de exemplare ce pot fi vânate. Din inventarierea făcută anul trecut a rezultat că pe terenurile de vânătoare ale AJVPS există 856 de cerbi, din care pot fi vânate 27 de bucăţi; 3154 de căpriori, din care 235 de bucăţi au fost aprobate pentru a fi vânate; 186 de capre negre, din care doar 11 bucăţi pot fi recoltate; 1196 de mistreţi, din care 299 pot fi vânaţi şi precum 250 de iepuri de câmp, dintr-un total de 8635.
Preţurile trofeelor confirmă, încă o dată, că vânătoarea este o pasiune costisitoare. Pentru un mistreţ, românii plătesc plătesc pănă la 6.000 de lei, în timp ce străinii vor scoate din buzunar mult mai mult. Un purcel costă 100 de euro, femela valorează 200 de euro, iar în cazul vierului, preţul variază între 300 şi 1500 de euro, în funcţie de mărimea colţilor. Dintre toate animalele, ursul este cel mai valoros, ca preţ. Pentru străini, taxa minimă este de 5000 de euro, iar pentru români, de 4000 de euro. Cerbul este şi el costisitor. Pentru un cerb cu coarne de 5 kg, un străin va plăti 1500 de euro. Iar pentru unul a cărui coroană ajunge la 12 kg, suma se ridică la 8800 de euro.

---

VIP-uri la vânătoare

Printre membrii "clubului" de vânători de la Sibiu se numără medici, avocaţi, procurori, poliţişti şi politicieni. De ani buni, procurorii Ion Poiană, Ioan Berghezan, Cornel Stănilă şi Ioan Boţoc  şi-au oficializat pasiunea pentru vânătoare, devenind membri ai Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sibiu. Fostul preşedinte al Consiliului Judeţean, Constantin Morar şi Robert Blaj, directorul Direcţiei Silvice, au şi ei ca hobby, vânătoarea. Pasiunea pentru vânătoare şi-a făcut loc şi în rândul cadrelor medicale. Medicii chirurgi Alexandru Picu şi Aurel Coman se relaxează cel mai bine la o partidă de vânătoare.

---

La vânătoare de braconieri

Pentru unii, vânătoare nu înseamnă o pasiune, ci o sursă de venit. Anul trecut, Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor din Sibiu (AJVPS) s-a confruntat cu cinci cazuri de braconaj. "Am prins cinci braconieri, care au împuşcat în afara sezonului de vânătoare. Legea prevede sancţiuni de la 3 la 7 ani sau amendă de la 5000 la 25 000 de lei. Fapta nu prezintă pericol social şi, din păcate, organele de anchetă aplică scoaterea de sub urmărire penală şi le dă o amendă administrativă între 1000 şi 20.000 de lei", afirmă Pompil Varga, directorul AJVPS.