Există zvonuri cum că România ar fi o ţară plină de ciudăţenii şi de întâmplări incredibile. Până acum câteva zile am stat pe gânduri fără să dau crezare zvonurilor sau semnelor. Mi se părea o prostie să cred în toată zvonistica aflată în circulaţie. Şi-apoi mai era şi vorba aia din bătrâni cu gura lumii cea slobodă...

În fine, a trecut Revelionul, fără pic de zăpadă, pocnitoriştii şi petardierii şi-au făcut de cap, şampaniile s-au golit cu repeziciune, pupăturile şi SMS-urile au făcut ravagii prin mulţime şi s-a instalat bine merci noul an. Nimic spectaculos nu părea să se fi întâmplat.

Şi totuşi, cu trei zile înainte de Bobotează s-a întâmplat să văd, în reluare, discursul preşedintelui ţării rostit cu ocazia intrării în anul 2006. Nu ce-a spus el m-a pus pe gânduri, ci ce-a făcut. A decorat două persoane. Una era, spre marea mea surprindere şi bucurie, Raed Arafat, doctorul de origine arabă de la Tg, Mureş, cel ce a pus bazele SMURD în România.

De fapt e vorba de medicină de urgenţă. Şi medalia nu e numai pentru îndrăzneţul doctor, ci şi pentru toate cadrele medicale care i-au fost alături în lupta pentru salvarea oamenilor de la moarte.

Întâmplarea face să-l fi şi întâlnit de câteva ori, chiar pe vremea când n-avea elicopter, sediul îi era format din două barăci primite ajutor de nu ştiu unde şi maşina SMURD-ului era un Opel Caravan deja uzat moral. A luptat din greu şi în cele din urmă a reuşit să convingă românii că le este necesar.

Puţini sunt cei atât de dedicaţi activităţii pe care o desfăşoară şi dacă întrebaţi oameni de pe stradă ce părere au despre acest doctor o să vă povestească cu mare drag şi emoţie despre numeroasele cazuri pe care le-a rezolvat şi cum s-a zbătut el pentru sănătatea românilor. Şi a ungurilor, fireşte. Acest om e privit ca un erou.

Medalia asta trebuie să fie un exemplu pentru toţi cei care se află în sistemul sanitar şi dacă fiecare ar fi măcar jumătate cât Raed cred că lucrurile ar sta mai bine şi populaţia ar fi mult mai sănătoasă şi mai zâmbitoare.

Îmi amintesc că un prieten de-al meu era să moară într-o salvare a nu ştiu cărui spital din cauză că şoferul omisese să-şi alimenteze maşina cu combustibil. L-a salvat Raed Arafat. Asta se întâmpla prin 1992.

Cât despre un alt prieten, de la Bistriţa, care a ajuns la urgenţă, destul de grav, şi a fost rugat să-şi cumpere cele necesare momentului de la farmacie, pentru că spitalul nu avea medicamentele... nu ştiu ce să zic. Chiar nu ştiu.