Din cărţi şi filme ştiu că e posibil să i se întâmple unui om tot felul de chestii năstruşnice, cum ar fi să-i pice din cer o moştenire de la o rudă de care nu avea habar sau vreo excursie în te miri ce paradis, să câştige la 6 din 49 sau să salveze de la moarte pe fiica cine ştie cărui magnat... şi mai ştiu că cei care păţesc aşa ceva sunt de obicei oameni ajunşi la capătul puterilor şi genul de salvare care li se aplică ţine de bunătatea divină.

Planurile pentru revelionul 2006 erau de fapt unul singur: găsirea unui loc frumos, cu oameni liniştiţi şi muzică bună. Simplu, numai că nu se ivea nimic. De fapt era încă înainte de Crăciun, aşa că mai era timp.

În ajun mi-a sunt telefonul şi m-am trezit că vorbeam cu vărul meu din Spania. Habar n-aveam că posed un văr plecat în ţări străine. Îmi făcea o invitaţie la cabana lui din munţi, până în ianuarie. Am acceptat.

A doua zi dimineaţă a sunat la uşă trimisul vărului. Am pus rucsacul într-un jeep şi am plecat către cabană. Pe drum am aflat că vărul e de 20 de ani în Spania, că are ceva afaceri, că şi-a construit ceva frumos la munte şi că i s-a făcut dor de mine... N-am înţeles nimic din ce mi-a spus şi nici nu mi-am amintit de văru-meu, dar ce mai conta.

În cele din urmă am ajuns la destinaţie. Spre surprinderea mea cabana nu era tocmai o cabană, ci un fel de castel împănat cu turnuleţe, steguleţe, beculeţe, statuietuţe şi brizbrizuleţe, suficient de mare încât să adăpostească vreo 300 de suflete.

Am căutat din priviri muntele, dar nici de el n-am dat. În afară de câmpie, cât vezi cu ochii, nici o altă formă de relief nu se rătăcise pe-acolo.

Am păşit în interior. Am urcat câteva scări, apoi eram cât pe ce să nimeresc direct într-o piscină cu valuri şi palmieri pe margine. În apă înotau patru dudui rubiconde şi încă vreo cinci mişunau pe mal, purtând tăvi cu tot felul de bunătăţi. La nişte mese stăteau tolăniţi o sumă de mustăcioşi destul de dubioşi. La apariţia mea au pornit să cânte zgomotos o manea îngrozitoare. Din tavan au început să curgă confetti, iar duduile rubiconde au încercat să mă învăluie. Nu înţelegeam, fireşte, nimic.

Brusc, s-au oprit din cântat, s-au apropiat de mine, m-au pipăit, mirosit şi au ajuns la concluzia că nu sunt eu vărul.

Tipul cu jeep-ul m-a dus până la prima intersecţie. Mi-a aruncat rucsacul pe jos şi a plecat în trombă.