La câteva zile după Sf. Petru am găsit într-un anticariat o carte foarte interesantă: "Despre sinucidere", de Emile Durkheim. Nu mă interesa peste măsură subiectul, dar mi-am zis că nu strică să ştiu mai multe despre fenomen şi eram foarte curios ce poate să cuprindă în 320 de pagini, scris mărunt.

Mergeam pe stradă răsfoind cartea când m-am întâlnit cu Petruţ. Nu-l văzusem de vreo jumătate de an. Era cătrănit rău. Îl ştiam vesel, optimist şi fericit, fără probleme. În ziua aceea parcă era alt om. Slab, cu cearcăne, cu barba nerasă de câteva zile, părul vâlvoi şi o privire dusă. Parcă era de pe altă lume.

I-am urat mulţi ani. A mulţumit oftând şi a rămas uitându-se pierdut prin mine.

L-am invitat la o cafea şi am început să-l descos. Prima propoziţie pe care a scos-o din gură a fost: "Mă sinucid!". Am rămas mut şi am înlemnit cu ceaşca de cafea în mână. Vorbea serios. Ceva se întâmplase. Ceva rău, grav.

Încet, încet, a început a mi se destăinui. Nevastă-sa a cerut divorţul, pentru că el era mai mult la lucru, şi i-a luat copilul şi apartamentul. La câteva zile după pronunţarea divorţului firma la care lucra a dat faliment. De atunci caută serviciu, dar nu-l angajează nimeni. Se caută numai tineri. El are 48 de ani şi nu se pricepe la mare lucru. Nu ştie limbi străine, nu s-a atins niciodată de vreun computer şi nici fizicul nu-l ajută prea mult. Nu are bani în bancă, doarme în Dacia lui din '81, şi-a depozitat cărţile şi cele câteva acareturi prin pivniţele şi podurile amicilor, şi pe deasupra, doctorii i-au descoperit o pneumonie destul de gravă.

Situaţia nu era deloc roză, dar nu vedeam în suicid o rezolvare. Mi-am amintit de cartea proaspăt cumpărată. Acolo scria că sinuciderea este orice moarte care rezultă mijlocit sau nemijlocit dintr-un act săvârşit de victima însăşi, că sinuciderea, ca şi nebunia, este mai răspândită la oraşe decât la sate, că un om caracterizat prin mobilitate excesivă supravieţuieşte mai greu cu cât este mai inflexibil sistemul social, că se sinucid mai mulţi bărbaţi decât femei...

Mi-am zis că un şoc bine plasat i-ar putea alunga gândurile negre, aşa că i-am povestit ce reuşisem să prind din zbor citind printre rânduri. Privirea a început să i se însenineze treptat.

Am stat vreo trei ore în cafenea răsfoind împreună cartea, citind pasaje, comentând. A început a râde şi a face miştouri, a zis chiar nişte bancuri cu sinucigaşi. Redevenise Petruţ, cel pe care îl ştiam.

La despărţire m-a rugat să-i împrumut cartea. I-am scris o dedicaţie şi i-am dăruit-o, cu condţia să nu se mai gândească la sinucidere.

La aproape două săptămâni de la întâmplare, Petruţ mi-a spus vesel la telefon că s-a împăcat cu soţia, că şi-a găsit un loc de muncă mai bun, că şi-a cumpărat computer şi că n-a mai citit o carte atât de interesantă ca aceea primită de la mine.

Acum cutreier anticariatele, în ideea de a găsi un alt exemplar spre a mă lămuri cam ce l-a putut determina pe Petruţ-sinucigaşul să redevină cel bun.