Eram într-o parte a târgului. Calmul cu care rromul bărbos şi pletos îşi fuma pipa mi se părea din altă lume. Fumul îi ieşea din gură printre dinţii galbeni şi muştiucul pipei îi învăluia în vălătuci abstracţi bărboiul gri şi apoi se poticnea uşor de borurile pălăriei, care semăna foarte bine cu castronul de bărbierit al lui Don Quijote şi o lua razna în sus după ce recontura pălăria cu un fel de aură-pălărie.

Nu ştiu cum trăgea din pipă, dar fumul ieşea tot timpul, fără răgaz, aducând cu o cascadă a abundenţei. Faţa zbârcită a rromului nu spunea nimic. Era impasibilă, ca săpată în stâncă. Iar el părea într-o dulce transă rostogolit. I-aş fi putut lesne da vreo 70 de ani după cum arăta, dar sunt sigur ca nu avea mai mult de 50, poate nici atât. Stătea cum nu mai văzusem decât prin filme.

I-am făcut câteva fotografii cu aparatul cel nou, digital şi el a pozat cu măiestrie, fără să aibă nici cea mai mică deturnare de la firesc. În cele două minute cât l-am fotografiat şi-a schimbat poziţia o singură dată, aproape imperceptibil, cand a rostit ceva răstit către consoarta-i rubicondă, înfoiată toată în fuste largi, care se afla lângă el.

Mi-am încheiat şedinţa foto şi am dat să plec. Atunci s-a mişcat. Şi-a scuturat pipa de resturile de tutun ars, a scuipat pe jos, a băgat pipa într-unul dintre buzunarele de la vesta de piele, cu nasturi de argint mari cât oul de porumbel şi s-a uitat la mine lung. M-a privit din cap până în picioare cu un dispreţ regal, demn de partituri actoriceşti celebre, şi-a vârât o scobitoare între incisivii de sus şi cu un gest larg, m-a invitat să cumpăr ceva dintre vechiturile ce le avea înşirate pe o pătură soioasă. Înşirat e un cuvânt totuşi prea frumos pentru cum arătau obiectele aruncate pe pătură.

În fine, am scanat vraful de obiecte sparte, rupte, false, patinate ieri sau alaltăieri şi printre ele am zărit o sticlă veche. Am înmărmurit. Aveam în faţă un obiect de măcar vreo sută de ani vechime. Glăjărie. O minune. Am luat-o uşor în mână, să nu păţească ceva, şi am prins a o cerceta. Am întrebat cât costă. Răspunsul a venit printre dinţi, barbă şi scobitoare, ca un fel de pârţâit special, nemaiauzit: 600. M-am crispat. Nu aveam 600. Şi nici dacă aş fi avut, nu i-aş fi dat atât. Era prea mult şi eu nici nu eram un colecţionar dintre cei înrăiţi. Ne-am târguit vreun sfert de oră, el lăudându-şi marfa, eu criticând-o. În fine, am obţinut o scădere de preţ onorabilă: 200. Nu era rău. Partea proastă e că nu aveam la mine decât vreo 80. N-a vrut să scadă nimic sub 200.

Resemnat, am plecat în ideea că poate întâlnesc vreun cunoscut să-mi împrumute nişte bani. N-am găsit. În schimb m-am trezit prin îmbulzeală cu o femeie foarte frumoasă care purta în mâna stângă sticla jinduită de mine. Am întrebat-o cu cât a achiziţionat-o. Mi-a răspuns zâmbind: "40".