L-am deranjat pe Alexandru Uiuiu de la masa de scris şi l-am dus la un pescuit.

Am stat cu undiţele în mâini, ne-am uitat la apă, am "montat" râme în cârlige şi am discutat răbdători, în aşteptarea peştilor. N-am prins nici unul, dar el a fotografiat insecte, flori şi pomi.

Lumea îl cunoaşte drept "Marele Prieten al lui Iustin Panţa", poetul care prin moartea sa prematură a văduvit literatura română de un strălucit condei şi Sibiul de o prezenţă inteligentă.

Iubeau două fete, surori, şi petreceau mult timp împreună. Viaţa literară părea mai mult o promisiune. Preţuiau mult la vremea aceea partidele de tenis de câmp, ieşirile la Păltiniş, întâlnirile de la "Crama Naţional" sau "Doi Colonei", apoi strategiile şi întâlnirile cu Mircea Ivănescu.

"M-am simţit foarte încurajat că omul datorită căruia citisem Kafka sau Faulkner era interesat de ce scriam eu. Iustin, la fel. În atmosfera patriarhală de la Sibiu totul s-a petrecut într-o alternanţă a jocului cu seriozitatea. A fost o relaţie socratico-platonică, din care n-a rămas nimic scris. Apoi mi-am dat seama că literatura are sens. În rest, ca şi competiţie, mi se pare un non-sens", spune Uiuiu.

Relativitatea succesului

A scris poezie, teatru, roman, povestiri, nuvele, chiar şi o carte pentru copii. Nici una dintre cărţile sale n-a scăpat nepremiată.

"Succesul e relativ în România. Premiile au numai importanţă culturală. La nivelul publicului larg nu sunt resimţite. Cred că <Marele Premiu> pentru un scriitor e să intre în conştiinţa publică. Din păcate nu te poţi verifica dacă ai ajuns acolo, din cauza tirajelor. În ceea ce mă priveşte, au fost premiate idei, nu forme literare", mărturiseşte Alexandru Uiuiu.

În discuţii, aminteşte destul de des despre un teatru de o nouă sinceritate, care să revină la principii, să iasă din mlaştina post-modernistă, epuizată ca proiect.

Nu admiră spectacolele demonstrative, crede că numai cu ajutorul lucrurilor simple ne putem înălţa în zona magică a emoţiei şi că fără un canal emoţional către spectatori, teatrul e mort.

Una dintre marile sale pasiuni este fotografia şi filmul documentar.

Fotografiază tot ce îl poate atinge emoţional şi poate rămâne ca document.

În studenţie, pentru că nu putea vedea filme, citea scenarii. A "citit" vreo 30-40 de filme. Acum, când sunt la îndemână camerele de filmat, parte din gânduri i s-au transformat în filme.

Sibiul şi cultura

E convins că problemele cu casele şi străzile se vor rezolva uşor, dar la Sibiu nu e rezolvată problema cu oamenii.

"De vreo 17 ani sunt pe jumătate sibian. Mă întâlnesc cu poetul Mircea Ivănescu şi văd că tot nu-i ajung banii, că abia acum vreo trei ani a reuşit să aibă telefon. Apoi văd o întreagă generaţie de scriitori care trebuie să facă pe profesorii, ca să se întreţină. Nu e o meserie proastă, am practicat-o şi eu, dar nu mai poţi face nimic altceva", s-a confesat Uiuiu.

Poetul crede că oficialităţile, şi poate mai mult decât ei, patronii, oamenii cu bani, ar trebui sensibilizaţi cu privire la importanţa artei pentru oraş, să înţeleagă că "în afară de salamul de Sibiu mai există şi altceva".