Partea frumoasă, atunci când e vorba de Universitate, e aceea că rostul ei a fost gândit ca unul iniţiatic, iar spaţiul ei a fost destinat formării.

Studiile textelor clasice au dus pe calea erudiţiei pe mulţi dintre cei cu care omenirea are obiceiul de a se mândri şi de a le expune copiile chipurilor lor în ghips sau marmură sau bronz în holuri pompoase. Cei mai mulţi erau bărboşi. O lume uşor dispărută.

Universitatea a fost gândită ca ceva universal şi formativ, ca focar de cultură, ca laborator raţional în care toate cunoştinţele, astfel concepţiile despre lume şi viaţă, despre natură, despre toate cele ştiute şi neştiute, să-şi găsească locul, în armonie, spre folosul umanităţii.

Partea urâtă e aceea că prezentul prezintă o altă imagine, cu totul schimbată, de rămas pe gânduri fără ezitare.

Examanele de admitere nu mai sunt examene de admitere. Se pare că nu mai e deloc important ce cunoştinţe are admintantul. E suficient să prezinte actul care atestă că a luat bacalaureatul, cu o notă cât de cât rezonabilă, şi alături să aibă ataşată foaia matricolă cu notele din liceu. Simplu ca bună ziua. Ideea nu e rea deloc, însă selecţia care se face în primul şi al doilea an de facultate e firavă. Politichia universităţilor e aceea că trebuie să fie cât mai mulţi studenţi, pentru că ei aduc bani şi de bani e întotdeauna nevoie.

Apoi mai sunt universităţile şi facultăţile particulare, care au răsărit după 1989 ca ciupercile după ploaie, cu învăţământ la zi sau la distanţă, unde studentul are nevoie doar de bani pentru a deveni mândrul posesor al unei diplome de învăţământ superior.

În marea de studenţi sunt de găsit şi unii care chiar vor să înveţe, să se specializeze, care iau lucrurile foarte în serios. Problema lor cea mai mare este că le cam lipsesc profesorii sau dacă îi au îi văd atât de rar că aproape nu-i cunosc.

Profesorii, dragii de ei, au şi nu au o vină prea mare. Salariile lor fiind foarte mici, predau în mai multe locuri, fac cumul de funcţii, colaborări şi alte chestii de astea. Astfel, cotropiţi de oboseală, le scade randamentul şi interesul, se îmbolnăvesc, se scârbesc, se plafonează. Cât despre timpul menit a-i menţine la zi cu informaţiile din domeniile în care activează nu ar fi de spus decât că acesta se face tot mai mic, până dispare în neant.

În stilul mai sus amintit lucrurile nu au cum să meargă spre bine. Fireşte, sunt şi excepţii, dar prea puţine. Ideea de a şcoli pe cât mai mulţi e una salutară şi umanitară, dar preţul plătit la capitolul calitate e prea mare şi al naibii de riscant.