de Catalina SLUJITORU

Teama că Teheranul ar putea fabrica temuta armă nucleară e teoria oficială. Dincolo de aceasta, analiştii politici consideră că, de fapt, altceva îndeamnă Washingtonul să urzească planuri de război contra Iranului: "foamea" de petrol şi dorinţa de a câştiga cât mai multă influenţă strategică într-un Orient Mijlociu frământat de violenţe.

Presa de peste Ocean prognozase declanşarea unui conflict armat între Statele Unite şi Iran în primele luni ale anului. Totuşi, deocamdată e linişte. Însă e una încordată, care poate fi spulberată în orice clipă.

Sprijin american pentru Irak

Duşmănia dintre SUA şi Iran a prins contur la sfârşitul anilor '70, când Teheranul a fost zguduit din temelii de revoluţia islamică. Au urmat opt ani de război între Irakul lui Saddam Hussein şi Iranul şiit şi fundamentalist, timp în care mai toate puterile occidentale s-au înghesuit să-l sprijine pe dictatorul de la Bagdad.

Statele Unite s-au aflat în funtea aliaţilor irakienilor şi nu s-au dat în lături de la a-i trimite lui Saddam cât armament îi era necesar pentru a-şi înfrânge inamicul. În '89, conflictul dintre Iran şi Irak s-a încheiat nedecis, însă cu un bilanţ cutremurător: mai bine de un milion de morţi de ambele părţi.

Reconfigurarea geo-strategică de după căderea comunismului nu a diminuat ura dintre americani şi iranieni. Din contră, SUA s-au concentrat mai abitir să doboare regimul de la Teheran, însă fără succes. De cealaltă parte, Iranul a continuat campania de demonizare a Statelor Unite.

Totuşi, după atacurile teroriste din 11 septembrie, cele două state păreau să fi revenit la sentimente mai bune. Acest lucru s-a petrecut printr-un ironic joc al circumstanţelor: Afganistanul şi, ulterior, Irakul, luate la puricat de americani în căutarea teroriştilor şi a armelor de distrugere în masă, erau şi inamici ai Iranului. "Îmblânzirea" relaţiilor dintre cele două părţi nu avea însă să dureze.

Rezoluţie AIEA

Tensiunile dintre SUA şi Iran au reizbucnit în 2004, când liderii de la Teheran au reuşit să-şi pună în cap toate guvernele occidentale cu o declaraţie trufaşă: "Iranul e pregătit să intre în rândul puterilor nucleare ale lumii".

Oficial, Teheranul susţinea - ca şi acum, de altfel - că tehnologia nucleară va fi folosită în scopul producerii de energie electrică. N-a reuşit să convingă însă pe nimeni. Mai mult, alertate la maximum că într-o ţară care şi-a câştigat renumele de "pepinieră de terorişti" se lucrează la bomba nucleară, statele membre ale Agenţiei Internţionale pentru Energie Atomică (AIEA) au aprobat, la mijlocul anului 2004, o rezoluţie prin care acuzau autorităţile iraniene că nu şi-au respectat promisiunile de a-şi expune programul de activitate nucleară. Rezoluţia nu prevedea însă nici un fel de pedeapsă pentru regimul de la Teheran în cazul în care nu-şi făcea mai repede publice aceste planuri nucleare.

Declaraţia lui Ahmadinejad

Un an mai târziu, un alt eveniment avea să încordeze şi mai tare relaţiile dintre americani şi iranieni. Este vorba despre preluarea preşedinţiei Iranului de către ultraconservatorul Mahmoud Ahmadinejad. Declaraţia care l-a "consacrat" pe noul lider politic al Iranului, "Vrem să ştergem Israelul de pe hartă!", a făcut rapid înconjurul lumii, determinând Washingtonul să se gândească tot mai mult să ia măsuri împotriva Teheranului.

Vestea-bombă a explodat, însă, la începutul lui 2006: după ce aproape doi ani tăcuseră chitic în privinţa programului nuclear, oficialii de la Teheran au repus pe tapet această problemă spinoasă, declarând că au reluat cercetările în domeniul combustibilului nuclear.

În urmă cu trei săptămâni, autorităţile iraniene au anunţat oficial succesul avut în programul de îmbogăţire a uraniului. Asta după ce, la sfârşitul lunii martie, speriaţi de perspectiva unui Iran cu puteri nucleare, membrii Consiliului de Securitate al ONU ceruseră în unanimitate Teheranului să-şi suspende activităţile de îmbogăţire a uraniului.

Ameninţări

Se îndreaptă SUA şi Iranul către un conflict armat? Premise există, cel puţin la nivelul declaraţiilor. Nu mai departe de săptămâna trecută, Ayatollahul Ali Khamenei, liderul spiritual şi persoana cea mai influentă din Iran, a ameninţat deschis Washingtonul: "Dacă americanii se vor angaja într-o agresiune în Iran, vom reacţiona prin distrugerea zonelor de interes ale SUA din întreaga lume, cu o forţă de două ori mai mare decât a eventualelor conflicte derulate pe teritoriul iranian".

Cu o săptămână mai devreme, secretarul de stat american Condoleezza Rice declarase că SUA nu exclud declanşarea unei operaţiuni militare contra Iranului. "Suntem pregătiţi să utilizăm măsurile politice, economice şi de altă natură care ne stau la dispoziţie pentru a convinge Iranul să renunţe la fabricarea de uraniu îmbogăţit, ceea ce i-ar permite să obţină arme nucleare", a afirmat Rice.

Ca de obicei, preşedintele iranian, Mahmoud Ahmadinejad, a dat deoparte orice atitudine evazivă din declaraţiile sale. "Puternica armată a Republicii Islamice Iran se află în serviciul păcii şi securităţii şi nu reprezintă o ameninţare pentru nimeni, însă în faţa duşmanilor este ca un meteorit. Armata iraniană va tăia mâna oricărui agresor şi va face să cadă ruşinea pe fruntea inamicilor", a ameninţat Ahmadinejad.

De faţadă?

Misiunea SUA de a "curăţa" zonele periculoase de arme care ar putea pune în pericol întreaga planetă - un motiv ajuns la modă în politica externă a Washingtonului, după modelul războiului din Irak - este numai de faţadă, sunt de părere unii dintre analiştii politici. Chiar serviciile secrete americane spun că până să ajungă Iranul să producă bomba nucleară vor mai trece cinci, poate chiar zece ani. Or, acest lucru sprijină teoriile unor experţi în politică internaţională care susţin că pericolul nu este iminent, şi nici războiul necesar. Aceştia consideră că, în spatele dorinţei Statelor Unite de a distruge din faşă bomba nucleară a Teheranului, se ascund, ca de obicei, interese strategice şi economice (Iranul este al patrulea furnizor de petrol din lume şi al doilea la gaze naturale).

Iranul a câştigat, în ultimul timp, foarte multă influenţă în zonă, fiind privit ca un stat care ţine sus steagul luptei islamice. Dacă la toate acestea se adaugă poziţia strategică a ţării - Iranul situându-se într-un spaţiu dominat istoric de Rusia şi China -, s-ar obţine o imagine mai clară a motivelor pentru care Statele Unite, la o adică, nu s-ar da în lături de la un conflict armat.

Aproape singuri

Dacă o parte dintre guvernele europene şi ale altor puteri ale lumii au sărit degrabă în sprijinul americanilor când aceştia au intrat în Irak, se pare că în eventualitatea unei intervenţii în Iran acestea se vor ţine deoparte. Şi asta tot din motive economice, întrucât Uniunea Europeană este cel mai important partener comercial al Iranului, iar Japonia şi China depind în mare măsură de petrolul de la Teheran, la fel ca şi India şi Pakistanul. Şi Moscova are în derulare contracte importante cu Iranul. Ruşii au ajutat, de altfel, la construirea unui reactor nuclear iranian şi au livrat de curând rachete performante armatei de la Teheran. În acest păienjeniş de interese economice, e clar că Statele Unite se pot baza momentan pe un singur aliat: Israelul.

E puţin probabil însă ca SUA să se împiedice de această lipsă de sprijin. La urma urmei, deţine cea mai puternică armată din lume. O va trimite sau nu în Iran ca să liniştească orgoliile nucleare ale liderilor islamici? Aceasta este, deocamdată, întrebarea.

Cererea ONU, ignorată

Raportul prezentat vinerea trecută de AIEA cu privire la problema nucleară iraniană arată că Teheranul a ignorat cererea Consiliului de Securitate al ONU de a suspenda activităţile de îmbogăţire a uraniului şi chiar a accelerat procesul. Textul subliniază că Iranul nu a răspuns, în termenul acordat, de 30 de zile, întrebărilor menite să stabilească dacă activitatea sa nucleară este destinată exlusiv unor scopuri civile. Oficialii de la Teheran, în frunte cu preşedintele Mahmoud Ahmadinejad (foto), au anunţat că politica iraniană de îmbogăţire a uraniului este ireversibilă şi că vor face faţă oricăror consecinţe, fie că ele se vor concretiza sub forma sancţiunilor economice, fie a unui eventual atac militar.

---

Presa americană are păreri împărţite

Ziarele de peste Ocean au păreri împărţite când vine vorba despre o eventuală intervenţie armată americană în statul islamic. "The New York" titra, zilele trecute, că variata războiului între SUA şi Iran e foarte posibilă, în timp ce "Washington Post" susţinea că administraţia Bush nu doreşte un nou conflict în Orient.

Temerile privind o eventuală intervenţie a SUA în Iran au stat la baza creşterii preţului barilului de petrol, care a atins recent pragul de 70 de dolari.

31 de ţări cu programe nucleare

Iranul şi-a început programul nuclear civil în 1974, chiar cu sprijinul Statelor Unite. A renunţat, însă, la scurt timp la planurile îndrăzneţe, programul fiind reluat oficial abia 20 de ani mai târziu. Primul succes notabil a fost obţinut luna trecută, când Teheranul a anunţat că a încheiat victorios procesul de îmbogăţire a uraniului.

În lume există 31 de state, printre care şi România, care dezvoltă programe nucleare civile. Numai opt ţări dispun, însă, de arma nucleară: SUA, Rusia, Franţa, China, Marea Britanie, Pakistan, India şi Israel. Cele aproximativ 31.000 de focoase nucleare au o capacitate explozivă, potrivit "Nuclear Age Peace Foundation", de circa 200.000 de ori mai mare decât bomba de la Hiroshima.

---

Activităţi clandestine

"New Yorker" a publicat, în urmă cu două săptămâni, un articol semnat de apreciatul analist Seymour Hersh, în care sunt dezvăluite planurile americane de atac al Iranului. Hersh susţine că administraţia Bush a creionat întreg planul de acţiune în Iran, urmând a folosi chiar şi o mini-bombă nucleară pentru a distruge facilităţile nucleare subterane din Iran. "Administraţia Bush şi-a sporit considerabil activităţile clandestine în interiorul Iranului şi şi-a intensificat planurile în vederea unui posibil atac aerian masiv", susţine analistul.